Idei, idei, idei… Mereu mi-a plăcut să mă învârt în lumea lor. Mi-e sete de profunzime, autenticitate, filosofie, dezbatere. Poate și din acest motiv cartea lui Erich Fromm, „Arta de a fi” trezește multe ecouri în mine. Dar îmi dau seama că nu e suficient… Momentan mă bucur că sunt în vacanță, că ies zilnic la aer și fac mișcare, că îi duc pe copii (aproape) zilnic la mare, deși eu nu sunt mare fan, că apuc să citesc și altceva decât feed-ul de Facebook. Cred că am reușit să păcălesc oarecum puiul de depresie forțând-mă să ies zilnic din casă. Spun „oarecum” fiindcă am în continuare momente în care mă lovesc incertitudini și neclarități existențiale, dar acestea parcă nu mai zăbovesc la fel de mult și de greu în ograda mea. Am redescoperit (via Erich Fromm) ideile de mindfulness și de ancorare în prezent, de concentrare pe un singur lucru, atenție și efort susținut. Rezonez cu ele, mi-aș dori să le pot pune în practică. Le-am notat aici ca să pot reveni mai ușor la ele.
Insomnie
A doua noapte cu prea puțin somn. Ieri am dormit de la 3 la 9 dimineața. Azi m-am trezit la 1 și n-am mai dormit. Suspectez un pui de depresie, pe fondul nesiguranței din ultimul timp, al luării în greutate, o lipsa de direcție și de sens pe care le resimt tot mai acut. Nu am chef să fac nimic, nu mă entuziasmează nimic.
Ma deprima kilogramele „câștigate” în ultimele luni. Chiar dacă sunt doar 3, e cea mai mare greutate pe care am avut-o vreodată. Am încercat să fiu mai atentă la ceea ce mănânc, fără nici un rezultat. Ba chiar mi se pare că mă îngraș în continuare. În fiecare dimineață îmi spun că azi va fi o zi diferită, că voi face mai mult sport și nu voi mai mânca după ora 18.
Poate că astăzi voi reuși. Țineți-mi pumnii să fie o zi bună. E 5:37 dimineața.
Bine (că) am revenit😃
Mi-am amintit de blogul meu pentru că nu pot să dorm, pentru că mă inundă o mare de idei și gânduri, și frustrări, o avalanșă de trăiri amestecate, fără o direcție vizibilă. Toate aceste trăiri m-au bulversat complet în ultimul timp, simt că navighez fără cârmă și fără direcție. Sunt spectator în propria-mi viață, lipsit până și de vlaga necesară pentru a aplauda episoadele luminoase pe care mi le oferă viața. Parcă am amorțit pe dinăuntru și scrierea asta e o încercare de a pompa puțină trăire autentică în marioneta care simt că am devenit.
Și totuși, și totuși… Nu pot să ignor gura de oxigen pe care mi-a (re)adus-o lectura. Am încercat să citesc în perioada în care am stat în casă la începutul pandemiei, dar nu se lega mai nimic, în afară de romanele polițiste. Însă de câteva zile simt că pasiunea a revenit, că pot să simt o adevărată desfătare în lecturarea unei cărți, că pot intra cu adevărat în atmosfera de o anumită culoare și intimitate creată de autor. Simt că sunt „acolo”, iar ăsta e un sentiment greu de cuprins în cuvinte.
E suficient? Sigur că nu. Sunt atâtea necunoscute acum în viața mea, încât simt cum pierd controlul și asta mă înspăimântă pânâ aproape la paralizie sau, mai corect spus, letargie.
Sunt o introvertită, o fire mai degrabă asocială și cred că perioada de izolare mi-a accentuat „metehnele”: melancolia, lentoarea, stările meditative. În mintea mea rulează mereu idei, planuri, construcții complexe despre ce și cum voi face lucrurile în diferite domenii ale vieții mele, dar totul rămâne îngropat în abisul visării. Atât de mult consum psihic pentru atât de puține lucruri pe care le concretizez! E doar o constatare în care nu am pus nici un pic de amărăciune.
Bucurie si iubire
Astazi imi simt inima inundata de iubire, o iubire nemarginita, plina de grija si atentie pentru copiii care ma inconjoara. Zambetele, imbratisarile, joaca, chiar si supararile lor imi dau o stare de bine, o bogatie de trairi intense ce fac viata adevarata. Mi se pare ca am reusit sa patrund in microuniversul lor, sa ii „ating” in moduri semnificative, dar sa ii si fac in acelasi timp parte din mine. 14 copii de 6-8 ani ce si-au indreptat privirea, increderea, inocenta catre mine. Va multumesc!
Sunt o mama care lucreaza
Sunt o mama care lucreaza full time. E o scuza? E o justificare? Nu stiu… Am planuri marete pentru viata mea de la serviciu si cea de acasa. Sunt pasionata de meseria mea, imi iubesc familia si sunt mandra de ea. Si totusi, si totusi… lucrurile nu se leaga, ideile si planurile raman prea adesea in stadiul de proiect. E o inertie neplacuta in toate, un dezacord intre proiectie si realizare, o capodopera mereu in fasa. Imi dau seama cat de mare e pentru mine fascinatia ideilor, mereu am cochetat cu filosofia, iar optimismul e un stindard pe care il flutur cu vehementa. As putea sta o vesnicie sa modelez o idee sau un proiect, dar nu sunt la fel de avantata in punerea lui in practica. Vreau mai mult, dar ma lovesc de incapacitatea mea de a spune un „hai” hotarat, care sa imi dea un imbold adevarat pe drumul spre excelenta pe care o pot vizualiza atat de bine cu ochii mintii. Mereu am fost ambitioasa si orgolioasa, dar cel mai mult m-a motivat competitia cu cei pe care ii consideram egali sau superiori. Poate antenele mele sunt defecte, dar nu simt acum in anturajul meu nici un model care sa ma inspire. Sunt o mama care lucreaza si viata mea e momentan pe viteza medie. Nu imi place asta…
Simplu calator in trenul vietii
Cum de e atat de usor sa cedez unor realitati create de altii? Filme, Facebook, mancare din magazin, targ de Craciun… Toate imi iau ochii, ma ametesc, imi umplu fara sens o buna parte din zile. De ce e atat de greu sa raman concentrata pe ceea ce conteaza? Nu trece o zi fara sa constientizez frumusetea, vitalitatea si insemnatatea oamenilor si lucrurilor care ma inconjoara. E usor sa le consider de la sine intelese, cuvenite, binemeritate. Rational, imi e usor sa imi stabilesc prioritatile si pasii de urmat pentru a-mi mentine o viata bogata in sensuri si intelesuri. Cu toate acestea, ma autosabotez zilnic, de zeci sau sute de ori. Carti pe care imi doresc sa le citesc, jocuri sau activitati de facut in familie, mancaruri sanatoase pe care sa le pregatesc, o multime de lucruri de aflat si de invatat… Totul e atat de clar si pare atat de simplu… De ce ma impotmolesc? De ce totul se simte ca o lupta continua? Poate ca imi lipseste o autodisciplina sanatoasa ce trebuia construita inca din copilarie… Poate ca motivatia mea nu e suficient de puternica… De ce simt ca nu reusesc sa pornesc cu adevarat motoarele? Calator in trenul vietii, privitor al lucrurilor ce ar putea sa fie, prea rar fauritor a ceea ce mi se intampla. Asa ma simt acum.
Bucuria lucrurilor simple
Am trait un moment de bucurie pura, de fericire de nedescris, de duiosie iubitoare, care topeste inima. Cand? Cum? L-am privit pe baiatul meu cel mic sorbindu-si ceaiul cu lingurita. Nu pot descrie senzatiile, dar placerea si meticulozitatea gesturilor lui mi-au ascutit parca dintr-o data toate simturile si m-au tinut un timp captiva intr-o lume a simplitatii si bucuriei fara egal. El isi savura fara graba ceaiul de fructe, iar eu il priveam ca intr-un film care te tine cu sufletul la gura. Parca as fi reusit sa patrund o clipa in lumea lui, cea negrabita si inca subjugata simturilor si imediatului. Nu exista cuvinte care sa descrie cee ce am simtit : bucuria unei clipe ca un diamant, caldura, prospetime, VIATA.
A avea sau a fi. Cand “a fi ” nu stii unde duce.
Stiti cartea lui Erich Fromm “A avea sau a fi”? Vorbeste despre doua moduri de a exista in lume care sunt centrate pe valori diferite: posesiunile sau trairile/daruirea.
Am avut si eu o perioada in care “a avea” juca un rol important in viata mea – la inceputul vietii de adult. Sa am o cariera, o casa, bani. Mi se parea ca asta imi ofera un confort si o siguranta pe care le simteam ca fiind foarte importante. A trecut faza aceea. Am obtinut o buna parte din lucrurile pe care mi le-am dorit si nu am vrut sa merg mai departe. Fiindca a inceput sa se formeze in mine un gol,o foame de altceva. O foame de acel “a fi”. Mi-a fost bine un timp sa fiu doar mama si sotie, asta ma implinea, imi dadea liniste si echilibru interior. A trecut si etapa asta. Si sunt acum intr-o perioada de cautare a unui nou drum care sa imi dea macar senzatia ca am gasit lumina calauzitoare. E mai bine de jumatate de an de cand mi se pare ca l-am gasit. Si totusi nu sunt “acolo”… E si o chestiune de orgoliu, care la mine a fost mereu un punct sensibil. Nu-mi place sa fiu simplu participant. Trebuie sa fiu in centrul actiunii, sa fac sa se intample lucrurile, sa simt ca am o contributie semnificativa la ceea ce se intampla. Am niste modele care ma inspira si care imi dau sperante ca se poate mai mult si mai bine, ca principiile si viziunea pot sa joace un rol important in devenirea mea. Un model este fosta mea profesoara din facultate, doamna Elisabeta Stanciulescu. Un om de o integritate si o profunzime rar intalnite. Un alt model este Oana Moraru, care este o sursa de inspiratie pentru multi parinti si profesori. Stiu ca am inclinatie, daruire si destule aptitudini pentru profesia de educator/trainer. Si mi-am dorit mult sa ma implic intr-un domeniu care are legatura cu asa ceva. Poate simt asta din cauza ca am copii de varsta prescolara si scolara si ma preocupa foarte mult educatia si viitorul lor. Sau poate e din cauza ca e singurul alt lucru la care ma pricep in afara de analizele de piata pe care le-am facut ani la rand. Nu stiu, poate e doar o faza. Scriu randurile astea ca sa ma clarific si sa imi dau curaj. Fiindca sunt momente in care te poti lasa “furat de peisaj” si sa pierzi din vedere scopul mai mare. Nu stiu inca unde ma va duce cautarea acestui “a fi”, dar simt ca drumul pe care sunt acum poate fi unul plin de semnificatii pentru mine… Si chiar in timp ce scriam ultimele cuvinte mi-am dat seama ca toate drumurile in viata sunt pline de semnificatii, ca fiecare te formeaza ca om, ca nu exista calea “cea mai buna”, “alegerea corecta” etc.
Sa iau partea buna din ceea ce mi se intampla- asta a fost mereu filosofia mea de viata.
Sa pastrez asta in minte, alaturi de celelalte valori si principii ale mele…
Mami, musca-ti limba!
Cartea lui Alfie Kohn „Parenting neconditionat” mi-a adus in atentie multe idei cu care rezonez. Spuneam intr-un alt articol ca mi-e mai greu sa vad partea practica a cartii. Am ramas totusi cu cateva elemente din care am ales sa impartasesc acum unul.
Spune undeva Alfie Kohn ca parintii ce au o relatie buna cu copiii sunt aceia cu cele mai multe urme de muscaturi pe limba. Si zau daca nu ma obsedeaza ideea asta. Mai ales in relatia cu baiatul cel mare, care are aproape 9 ani. De ce nu ma pot opri dupa primele 2-3 propozitii acuzatoare? Am momente in care ma ambalez atat de tare, incat baiatul meu imi spune direct: „Mama, eu m-am oprit. Vrei sa te opresti si tu?”. De multe ori replica asta ma opreste, dar nu intotdeauna. Imi dau seama la nivel rational ca nu procedez bine, ca astfel de „tirade” il determina pe Tudor sa isi inchida antenele si ca practic mai nimic din ceea ce „predic” nu va ajunge la el.
Dar sa va spun si partea buna: faptul ca am reusit sa constientizez acest minus al meu m-a ajutat sa ma controlez cat de cat. Am facut progrese (zic eu ☺) si sper ca lucrurile sa mearga numai spre bine.
De ce nu e buna cicaleala? Pentru ca de la un anumit nivel incolo, copilul oricum nu mai receptioneaza ceea ce ii spunem. Toata negativitatea noastra indreptata spre el genereaza o reactie de autoaparare. Si copilul se „inchide”, nu ne mai aude, isi construieste filtre personale carea sa il apere in relatia cu noi. Daca ii activam mult prea des astfel de mecanisme, va ajunge sa fie in defensiva imediat ce noi am deschis gura. Si uite-asa ne-am inchis calea de comunicare cu el.
Asadar: mami (si tati), musca-ti limba!
Expunerea pe internet, pana unde?
Sunt la moda blogurile. Si eu urmaresc constant cateva, alte cateva le vizualizez din cand in cand. Eu insami scriu un blog. Si acum cateva zile mi-am expus cateva din gandurile si framantarile personale aici. Recunosc, m-am simtit bine. Daca nu stiati, exprimarea emotiilor le face pe acestea mai usor de acceptat si controlat. Multi psihologi recomanda exprimarea emotiilor si trairilor prin scris sau printr-o forma de arta.
Dupa cum spuneam, m-am simtit bine. Si totusi, o intrebare nu-mi da pace: pana unde sa merg cu expunerea propriei persoane pe internet? Sunt convinsa ca sunt destule persoane pentru care „exhibitionismul” complet si fara retineri al propriei vieti reprezinta un mod de a fi si nu le ridica nici un fel de retineri. Jocul social presupune insa pentru cei mai multi dintre noi niste masti pe care le cream si le purtam de-a lungul vietii si pe care unii dintre noi nu le dam niciodata complet jos.
Bloggerii pe care ii citesc par sa faca selectii atente ale temelor de discutie. Si chiar si atunci cand expun subiecte personale mai sensibile, ajung cumva sa valorifice partea pozitiva, constructiva a intregii situatii. Fiecare blogger isi contruieste stilul propriu si se „invarte” pe o tematica relativ restransa.
Acest blog s-a vrut la inceput o forma de expunere mai degraba descriptiva a preocuparilor mele. Oare e timpul sa adaug si ceva mai multa traire? Pana unde sunt eu dispusa acum sa ma aventurez? Sunt inca la inceputurile blogging-ului si inca mai tatonez. Am inceput cu o idee si acum incerc sa ma regasesc. Imi voi expune framantarile, mirarile, dar deocamdata nu sunt vreo revolutionara…
Am vrut doar sa notez aceste idei pentru a ma limpezi un pic… Chiar ca incepe sa devina terapeutic :).
crestemcubucurie 